Nu l-am ales eu, ci el pe mine. Era un puiut de doar cateva saptamani, intre fratii lui, si a venit la mine, agatandu-se cu dintii de sireturile mele, tragand de zor. Ne-am tras de sireturi de mici.

Vreo doua saptamani mai tarziu, intarcat, a venit acasa. Acasa, adica in satul bunicilor, unde imi petreceam vacantele.

Un bot de carne care se rostogolea prin curte. Noaptea, lipsit de prezenta mamei si fratiorilor, incepea sa planga. Culcusul lui, o cutie de lemn cu captuseala moale, nu compensa. Vreo saptamana am petrecut noptile cu el. In prima noapte m-am pus langa cutia lui si, cu mana pe el, l-am ajutat sa se linisteasca si sa doarma. A doua la fel. In a treia, nu am mai putut de somn, asa ca l-am strecurat in patul meu.

Planul meu includea sa ii fac o cusca. O saptamana am taiat, bocanit, ca sa ii construiesc o casuta cu podea dubla in care sa nu ii fie frig iarna. Venea si imi fura cuiele, uneltele, trebuia sa fiu mereu cu ochii pe el. Pana sa termin eu munca, isi gasise locul preferat in curte. Nu a folosit-o niciodata si a ajuns dezmembrata, panouri pentru bancul de lucru. Vara dormea direct pe betonul din curte, cald de peste zi, racoros dimineata, iarna isi gasise loc in podul cu fan de unde dimineata cobora mirosind a paie.

Placerea deosebita era sa vina in patul meu dimineata. Cand prindea usa deschisa, se strecura si fugea direct in pat, sarind langa mine si cuibarindu-se in bratele mele.

I s-au schimbat dintii. Am trait un soc mare cand, tragand de ciorapii mei, un incisiv a ramas prins in tesatura. Pana a iesit cel final, a umblat stirb.

Ii placea libertatea si, de dupa poarta, nu o putea primi decat scotandu-si coada pe sub usa. Dracii de copii veneau, il trageau de coada si fugeau razand. Dupa aia se intrebau de ce ii fugareste mereu cand ii vede afara. Cand prindea poarta deschisa, disparea prin sat.

Cainii de regula incep sa latre brusc. El nu, intai parca bolborosea ceva, sunetele de adunau si ieseau rostogolindu-se din gatul lui, capatand intensitate in timp. Lumea il stia si copii se fereau de el. Intr-o zi am gasit tori copiii de pe strada catarati, care pe unde apucase. Unul dintre ei mi s-a plans ca a venit “Lucky tot nervos” si de aia s-au urcat pe unde au putut.

Ce e drept, cand era nervos, nu mai tinea cont de nimic. O data, luandu-se la harta cu alt caine de pe strada, m-am gandit eu sa sar intre ei sa ii despart. Am sfarsit muscat, dar de al meu. O zi a stat vinovat, apoi i-a trecut.

Pe vecina de peste drum, simtind-o mai tematoare, o stresa mereu. Cand a murit bunicul meu si femeia a venit sa ajute, cum e la sat, cum a intrat in curte, a intampinat-o cu latraturi. A sarit la piciorul ei, a prins-o usurel, fara sa muste, doar a zgariat, dar ce a mai contat… De frica, omul a cedat si a lesinat. In loc sa ne ocupam de cel mort am umblat pe la spital sa avem grija de cel viu. Vii cu vii…

Auzea zgomotul masinii de la distanta si intra intr-o stare de agitatie pana cand ajungeam in fata portii. Daca era afara ne fugea in cale. Asta aproape i-a fost fatal cand a fugit in calea altei masini care l-a luat in plin.

Singurul veterinar din zona era un batran pensionar, aproape orb, la care ne-am dus cu cainele sa ii coase blana, la propriu. Avea si un picior rupt dar, fara radiografie, nu avea ce sa ii faca. Eventual, a zis, sa mergem la spitalul de oameni si sa ii rugam sa ne faca o radiografie cainelui. Nu s-a putut. Nici sa il coase nu a putut omul, ca nu il mai ajutau degetele. Asa ca am facut-o eu, sub indrumarea lui. Carnea de caine are mirosul celei de miel.

A ramas cu handicap la picior. In prima faza s-a lipit osul insa, nefiind finalizata treaba, s-a rupt la loc atunci cand a sarit pe geam, de la etajul 1, sa fuga pe afara.

Nu s-a mai lipit la loc. De atunci, cand fugea, o facea in trei picioare. Piciorul bolnav ii flutura pe langa el, vazut de departe era o imagine de cosmar. Parca fugeau mai multi, nu doar unul. Cand mergea, calca pe el, pe post de carjaa.

Intr-o iarna a cazut bolnav. Am ajuns cu el la un cabinet veterinar cu diagnostic de invaginatie intestinala si posibil pancreatita. Daca il operam, are o sansa, dar dupa aceea, din cauza pancreatitei, trebuia regim drastic.

Avea 9 ani cand l-am lasat seara in cabinet, intr-o cusca de caine. Se uita lung, “nu ma lasa aici, ia-ma acasa”.

A doua zi operatia a reusit, dar pacientul nu s-a mai trezit. Era unul din riscurile varstei.

L-am primit inapoi intr-un sac, noaptea. Noaptea, ca hotii. Dupa vreo doua ore in care nu am putut dormi, am plecat spre casa. Drumul l-am facut cu lacrimi in ochi. 200 de km de lacrimi. N-am mers acasa, am oprit direct la matusa mea, pe la vreo 5 dimineata, am luat lopata si l-am ingropat intr-o gradina, la umbra unui copacel. Acolo unde ii placea sa sape dupa soareci.

Dimineata, ajuns acasa, i-am dat vestea bunicii mele. L-a plans ca pe un om.

Vecinul, auzind larma, a iesit sa vada ce este. Afland cauza, a verbalizat atitudinea satului romanesc fata de caini: “da-l dracu’!”. Ca asa e la sat, daca traieste, bine, daca nu, mai sunt altii.

Advertisements

Intarzierea providentiala a verdictului in cazul lui Dragnea ar trebui sa fie eclipsata si – intr-o tara normala – insotita de demisii pe plan larg stirea despre copilasul de 3 ani inecat intr-un wc la scoala.

Nu exista cuvinte sa exprime revolta pe care o simt acum. Parinte la randul meu, nici macar nu indraznesc sa imi imaginez cum se simt cei care si-au pierdut copilasul.

Vinovati? Da. Sunt. Ar trebui gasiti si pedepsiti. Nu il vor aduce inapoi pe copilasul lipsit de norocul de a se fi nascut intr-o tara normala, dar ar fi util pentru a preveni (macar acum, cand numarul victimelor wc-urilor din scoli a mai crescut cu o unitate) dramele pe viitor. Sau asa suna utopia.

Nu avem alimentare cu apa si canalizare corespunzatoare in multe din satele romanesti. Pacatul cel mai mare este ca bani au fost, proiectele europene se puteau face – multe dintre ele cu copy & paste si adaptarea la realitatile locului. Insa primarii, consiliul local, factorii decizionali locali nu au vrut.

Se putea forta de mai de sus. Consiliile judetene puteau pune biciul pe autoritatile locale si sa le forteze sa faca treaba. Insa nu au vrut.

Mai sus, ministerele de resort puteau sa puna biciul pe cine trebuie ca sa se faca treaba. Insa nu au vrut.

De fapt, cetatene, TU nu ai vrut. Daca ai fi vrut, ai fi votat cu gandul la viitorul copilului tau, sa il stii in siguranta, educat.

Nu ai vrut.

Cati copii mai trebuie sa moara pana sa vrei sa se faca treaba?

Oamenii tin volanul in trei moduri distincte dintre care doar una este cea corespunzatoare, celelalte fiind inventii penibile si periculoase ale unor lenesi.

Este una recomandata de toti instructorii. Mainile aproximativ in dreptul orelor 9 si 3. In practica e mai degraba un 9:30 si 2:30, prea labartate mainile pentru 9 si 3. Pe de alta parte, dimensiunea mica a volanelor moderne permit si 9 si 3. Volanul e in control absolut, poti evita usor obstacolele facand manevre bruste. Pe partea de looks, nu e mare diferenta fata batranica aia care isi scotea Golf-ul la piata, o data la doua saptamani. Dar e sigura. Pozitia.

Ii avem apoi pe aia care tin mainile in dreptul orelor 5 si 7. Stau cu bratele in poala si intorc de volan a lehamite. Singurul moment in care ridica mainile mai sus de nivelul buricului este cand trebuie sa semnalizeze sau sa spele parbrizul. Claxonul nu merita efortul. Partea buna a acestei abordari este ca ei nu se vor grabi niciodata, nu au cum sa tasneasca de pe o banda pe alta. Partea proasta e ca, atunci cand au nevoie sa o faca, nu au cum. Poate de aia, de regula, ei merg drept, cu putine viraje. Le este peste buric sa faca altfel.

Ultima pozitie este a celor care folosesc doar o mana. A smecherilor cu masini inmatriculate in BG, a celor masini de pe care pica tablele, dar suna bine – ca si-au montat tobe speciale – sau ne asurzesc cu muzica data la maxim care tasneste prin geamurile deschise. Probabil ca, daca le-ar inchide, s-ar crapa caruta-n doua.

Daca e mana stanga, atunci ei sunt aplecati in scaun pe dreapta si mana e pozitionata ori la ora 12, ori la ora 2. Daca e mana dreapta, atunci se sprijina cu capul de geam si mana este la ora 12 sau 10. Mana libera tine la ureche – cu doua degete, stilat ce dracu’! – telefonul prin care vrajesc pe vreo nefericita sau e trantita neglijent ori pe schimbator, ori intre scaun si usa. Stau stramb in scaun, sufera de scolioza, capul abia se vede deasupra de bordul masinii, ochii scruteaza imprejurimile in cautare de tinte feminine si, cand e cazul, se scurg afara din masina pentru ca “e cool”. Da bine.

Este, de departe, cea mai periculoasa. In primul rand, tinand volanul doar cu o mana, este pericol mare ca, la luarea in plin a unei gropi, masina sa scape de sub control si sa se napusteasca in pereti, stalpi samd. Singurul punct de sprijin pe volan face ocolirea obstacolelor practic imposibila. Nu ai cu ce sa compensezi. Poate nici nu trebuie. Karma is a bitch!

Dar toate astea sunt praf (nu de la mare, din ala alb!) pe langa pericolul cel mai mare prezentat de un accident care duce la deschiderea airbag-ului. Mana fiind pozitionata peste el, pe langa faptul ca masina e lovita, ca poate pieptul este stropsit in centura de siguranta, mai vine si deznodamanul, foarte probabil, in care airbag-ul ii trimite mana drept in bot, ca o echilibrare cosmica a pacatului de conduce cu o singura mana.

 

Vruuuum…

Adunati in jurul Daciei, mecanicii de ocazie – de regula vecinii proprietarului – isi dau cu parerea asupra motorului ce tocmai a prins viata.

Cateva minute motorul este tinut in acceleratie pana cand se simte caldura emanand din el.

Cel responsabil de pornirea lui se indreapta de sale, cum era aplecat asupra carburatorului, accelerand la maxim, se sterge expert pe maini si lasa motorul sa susure la ralanti. Asculta expert sunetele, vibratiile, apoi se declara satisfacut.

Face semn sa taie motorul. Soferul se executa, apoi, tot la semnul mecanicului sef, porneste din nou motorul. Masinaria se executa exemplar, la sfert, cum se zice.

In final, expertul da verdictul: merge ca unsa.

Oamenii se imprastie pe la casele lor. A doua zi, insa, cand proprietarul da sa porneasca, motorul rece se incapataneaza sa se roteasca sec.

In aparenta binevoitor, demersul UE de a acorda finantare pentru instalarea punctelor de acces internet, urmand ca entitatile locale sa isi asume costurile de functionare (abonament internet si intretinere), este unul complet impotriva liberei circulatii a informatiei pentru ca are potential de monopolizare a accesului la internet, punand in pericol comunicarea libera si necenzurata dintre, sa zicem, niste unii care protesteaza in centrul localitatii si cei care urmaresc, de la distanta, ceea ce se intampla.
Da, se poate spune ca este usor sa opresti internetul, la o adica, si pentru o telefonie mobila, atunci cand ai reteaua in buzunar, tu, stat corupt care ar dori sa faca asa ceva. Numai ca, pentru cei care stiu cate ceva, nu este chiar asa de usor (sa nu uitam, de exemplu, faptul ca ani de zile militantii ISIS au postat pe internet poze gore cu decapitarile si executiile in masa, fara ca sa ii poata opri cineva).

In schimb, daca tot accesul internet este baza pe plata abonamentului de catre “primaria” binevoitoare, chiar si fara sa afirme negru pe alb, se poate spune ca “nu avem bani, trebuie sa prioritizam, e mai important iluminatul public decat accesul la internet” etc etc.

In schimb, daca dorim sa facilitam accesul la internet, ar trebui protejate entitatile care vor sa ne ofere asta, prin ele intelegand retelele de telefonie mobila si prin protejare intelegand ferirea lor de taxe aberante ale unui stat flamand dupa bani si taxarea rezonabila pentru tehnologiile noi.

Acum ceva vreme imagine cu pompierii chemati sa salveze un sobolan prins in capacul unei guri de canal a fost prezentata la noi, in mediile conservatoare, ca un exemplu elocvent pentru decaderea si decadenta evstului, unde viata unui rozator, unul purtator de boli samd merita consumul de energie si timp al unui departament de pompieri. Ca aia, in loc sa vada de copiii care chiar au nevoie de asta, se ocupa de astfel de mizilicuri. Ce dracu’, n-a mai vazut nimeni sobolan mort pe strazi? Ca la noi e plin de caini si de pisici calcate de masini.

Asta mi-a adus aminte de o scena de pe vremea cand faceam scoala de soferi si un coleg de suferinta imi povestea, cu satisfactie, cum, in tura precedenta, a calcat un caine cu masina. Nu a pus nici o frana, nu a incercat sa il evite, doar a ascultat zgomotul oaselor zdrobite sub roti. O experienta inaltatoare, pentru el.

Asa ca nu ma mai mir ca s-a iritat pipota-n romani cand aia au salvat sobolanul. Noi facem mult mai putin pentru animale mai mari. Soareci, sobolani, pisici, caini, copii, adulti, pe toti ii tratam la fel. Daca traieste, bine, daca moare, asta e…

Si, in acelasi timp, natalitatea se duce-n cap…

Asta ar fi un perfect slogan de campanie pentru, ati zice, Brexit. In afara constrangerilor europene, UK ar avea posibilitatea de a se dezvolta la adevaratul sau potential, similar cu cel de pe vremea cand reprezenta un imperiu deasupra caruia soarele nu apunea niciodata.

Pentru cei o data obisnuiti cu maretia, visarea la revenirea perioadei bogate este un afrodisiac puternic care le intuneca mintile.

Realitatea e ca lumea de acum e diferita (polii de putere sunt mai multi, in secolul 19 SUA erau abia in afirmare, imperiul tarilor nu punea prea multe probleme, blocat fiind in gandirea retrograda si paranoica – caracterizand si acum urmasul sau, China era doar un poppr fara putere samd). In plusz conducatorii de pe atunci erau, prin comparatie, mareti – sau poate doar acum vedem mai des ca imparatul este gol.

In saga sa despre Asia, James Clavell mentiona mereu un concept: “cinstea obrazului”. Personajele, puse in situatii ce pareau imposibil de acceptat, duceau o lupta puternica intre a accepta compromisurile care le contraziceau principiile si a se tine de ele. O alegere ii salva, cealalta le oferea posibilitatea pastrarii cinstei obrazului. Partenerul de negociere, cunoscator al situatiei ii punea in fata, in final, o alegere care ii permitea sa isi pastreze onoarea. Evident pentru el era usor dezavantajoasa, ii scadea din propria cinste a obrazului, dar si asta era o moneda de schimb. Castiga in locul ei recunostinta celuilalt.

UK este acum exact in situatia asta. Prima alegere este Brexitul, ii permite sa isi pastreze principiile, dar o vor arunca in haos economic si va ajunge, in loc sa atinga maretia visata, sa nu mai insemne nimic. Cealalta alegere ar fi sa treaca peste principii si sa ignore votul popular, ramanand in UK. Dar, cum zicea nenea Iancu, intr-o societate fara principii, carevasazica ele nu exista. Cum sa faci inca un referendum fara sa iti calci in picioare tot ceea ce exista?

Solutia ar veni de la partenerul de negociere. UE are, cu siguranta, mai multa cinste a obrazului decat UK. Isi permite sa o stirbeasca putin pentru a-i salva pe britanici de dezastru.

Ramane de vazut cine isi va da seama de asta si modalitatea prin care o vor face.

Pentru ca, orice s-ar zice, maretie in afara UE nu mai exista pentru europeni (fie ei britanici, francezi, germani sau romani)

Prima mea locuinta a fost la etajul 10 intr-un bloc vechi, construit in 76. Am fost sa il vad intr-o dupa-masa tarzie de toamna, pe aproape intuneric. In casa becurile palide abia reuseau sa rupa intunericul si suma de mobile puse alandala prin casa ma impiedicau sa vad, cu adevarat, dimensiunea locuintei. Sau a tragediei.

Fiind locuinta veche nici macar plan de arhitectura nu mai avea asa ca a trebuit sa ma iau dupa ceea ce scria in contractul original de cumparare. Pe langa asta, subminat de sistemul de invatamant mostenit din epoca de trista amintire, nu puteam vizualiza cat inseamna 63 de mp in realitate. La 3 camere.

Eliberata de lucrurile care o faceau sa para mai mare, mi-am dat seama ca locuinta era perfecta pentru un burlac (dormitor, living si birou) sau, cel mult, pentru un cuplu la inceput de drum.

Cand am vandut-o am apelat la o agentie imobiliara. Au venit cu aparate de fotografiat profesionale si au facut poze. Vazandu-le ulterior pe site-ul agentiei, ma intrebam daca are sau nu sens sa vand o locuinta atat de spatioasa, asa de inselatoare erau pozele.

Pana acum vreo 3-4 ani nu era nimeni dispus sa iti arate un plan de situatie. Agentii imobiliari iti luau ochii si mintile cu povesti, cu discutii pe tema cum se poate modifica apartamentul pentru ca sa te convinga. Modificarea locuintei era o chestie – poate inca e – la moda. Fiecare isi facea bugetul ca sa includa si modificari: dam jos un perete, ridicam altul mai incolo, demontam grupul sanitar – ca daca nu e baie completa, mai bine ne lipsim – desfacem camara, ca mai mult mancam in oras samd. Cred ca foarte putine locuinte au scapat furiei romanilor de a le modifica.

Cand umblam dupa locuinta noua, dupa ce i-am prezentat agentului o lista cu cerintele mele, mi-a trimis o lista cu potentiale case care corespund. Surprins de rapiditatea si de disponibilitatea sporita a exact ceea ce doream, am planifcat niste vizite.

Dezamagirea a fost crunta in momentul in care mi-am dat seama ca individul, cu de la sine putere, stabilise sa lase niste criterii la o parte, doar-doar m-o prinde de client. Am indurat cu stoicism o sambata de vara calduroasa, transportat prin hartoape, sa vad locuinte care erau, cu exceptia uneia, toate sub limitele impuse de mine. La sfarsitul zilei i-am spus pe un ton dur ca eu am trimis lista cu cerintele alea cu scopul anume de a nu ma deplasa sa vad o casa care nu ma intereseaza. Evident pus in dificultate agentul a incercat sa o dreaga, spunandu-mi ca, de fapt, asta era modalitatea lui de a intelege ce vrea clientul. Il duce sa vada locuinte care cam corespund cu ce vrea el, ca poate nu sunt chiar asa de batute in cuie, ca diar e vorba si de compromisuri. I-am reamintit ca in mailul in care descriam cerintele am folosit termenul de MINIM. Deci, daca e interesat de ce vreau cu adevarat, acolo este totul. Numai sa citeasca.

L-am instruit ca, daca mai are ceva de aratat, sa imi dea intai un plan. Abia dupa aia decid daca ma misc sau nu sa vad proprietatea.

Urmatoarele 3 sugestii au venit insotite de planuri. Cum au venit, asa s-au dus. Complet ineficient ar fi fost ca sa continuam pe modul lui de lucru si sa ardem benzina degeaba.

Mai nou, anunturile imobiliare sunt insotite si de planul de situatie. Este vorba de eficienta. Probabil multi s-au plimbat aiurea cu cate un nebun ca mine, numai ca sa nu vanda nimic.

In cazul in care nu ati auzit, TSD vrea sa puna in dezbatere publica legalizarea drogurilor usoare precum si legalizarea prostitutiei. Ca orice cadou otravit de la PSD, pe langa astea ii mai framanta si ideea unui impozit progresiv, in care aia cu venituri mici sa fie taxati mai putin, iar aia cu venituri mari, mai mult. Adica, ar spune ei, v-am dat droguri si femei, dati-ne banii! Din nou, la fel ca oricare chestie venind de la PSD, in cele din urma vor renunta la discutia despre bani si prostitutie (ca se umfla pipota-n romanii verzi, care nu vor asa ceva la ei, dar fetele noastre pleaca dincolo si umplu bordelurile germane, elvetiene samd si cu asta nu avem nici o problema, ca nu se intampla aici si, cand vin acasa in vizita la parinti, daca nu zic nimic, sunt tot virgine) si va ramane doar impozitul progresiv pe masa. Dar, despre asta, in alta etapa.

Din USR vine Iulian Bulai care se pozitioneaza, fara echivoc, impotriva acestor lucruri. Pe om il inteleg, l-am urmarit, e mai religios si mai pudic, de felul lui. Insa unde greseste el este ca nu pricepe ca politica trebuie sa o faci pentru oameni, nu impotriva lor si, din acest punct de vedere, e impotriva.

Discutia e lunga. Pe langa aspectele financiare (activitate care acum este ilegala, dar producatoare de profituri imense, poate trece in zona impozitata, deci bani la buget – valabil si pt droguri si pentru sexulet), trebuie sa tii cont de aspectele legate de sanatatea celor ce ofera servicii sexuale si a celor care consuma serviciile (inclusiv drogurile) si de dispozitia cetatenilor pentru a accepta asa ceva. Referendumul CPF a aratat clar cat de departe suntem dispusi sa mergem in a accepta pe cei de langa noi, atat timp cat nu ne deranjeaza. Romanii oricum au vechime in interactiunea pe autostrazi sau in orase, unde le vedem mai peste tot, cu fetitele, deci nimic nou.

Daca e sa fim onesti, trebuie sa acceptam ca e o munca grea, trebuie sa ai stomac sa dai din fundulet pentru un bosorog de 60 de ani care are si el pofte, dar, pentru sumele potrivite, merge orice, dupa cum vedem in jur, la televizor, in ziare, unde ne sar in ochi cupluri care mai degraba par a fi un bunic iesit cu nepoata la plimbare decat doi indragostiti ca la 20 de ani (ea, ca el…)

In alta ordine de idei, ultima reduta a televiziunilor libere a cazut. Impartiabil, ca tot romanul, Digi incepe cu perierea usoara a puterii. Urmeaza sa dispara si CTP de pe sticla.

Si o veste buna: dupa ce au introdus ambalajul cu 30% continut din plante, cei de la Dorna au scurtat cu niste mm sticlele si au subtiat putin filetul si dopul. Nu pare mult, pe unitate, dar daca inmultim cu milioanele de sticle pe care le vand anual, iese o economie substantiala atat pentru ei cat si pentru mediu.

Barbatul tine in mana un trandafir ambalat frumos in ceva chestie de hartie. Langa el, cei doi copii, o fetita de vreo 4 anisori si un baietel cu vreo 2 ani mai mult.

Rontaie fiecare dintr-un corn.

Baietelul se opreste din mancat si intreba: “tata, de ce ai luat floare pentru mama?”

Fetita, atotstiutoare, “ca e ziua fetelor!”.

Tatal, oftand, intervine: “aia e mai incolo!”