Patru primarii – Timisoara, Arad, Oradea, Cluj Napoca – fiecare cu reusitele si esecurile lor, si-au dat mana si au infiintat Alianta Vestului care ar trebui sa dea un suflu nou in panzele economice ale zonelor vizate.

Lipsiti de finantare de la un centru care nu reuseste sa uneasca infrastructura de la est la vest si de la nord la sud, oamenii incearca ceva pe cont propriu.

Reactiile din sanul aliantei la putere nu au intarziat sa apara. “Cel mai mare pericol la adresa integritatii si independentei statului roman” a fost fluturat pe la nasul votantilor ce inca suspina dupa branza, viezure, mazare.

Impresia mea este ca statul roman se indreapta cu pasi repezi spre o forma de stat esuat. Procesul a inceput usurel, aproape neobservat, ca reactie la coruptia si incompetenta angajatilor statului. Cetatenii, satui de politisti iute primitori de spaga, de contopisti care pun doar bete in roate oricarei initiative private, au invatat sa dispretuiasca pe reprezentantii acestor institutii si, in timp, acest dispret s-a rasfrant asupra instituriilor in sine care au omis a face ce a pentru a schimba lucrurile si perceptia cetatenilor asupra lor.

Evident ca ultimii ani in care majoritatea de la guvernare a tot sapat la fundatia statului de drept nu au fost in masura a imbunatati situatia.

De aceea mi se pare foarte ridicola si fara sens interventia membrului PSD, politician care apartine partidului ce a guvernat cel mai mult, sub diferite forme si legaturi, in ultimele trei decenii, si care ar trebui sa deconteze cam toate esecurile Romaniei.

Acel ceva care pune in pericol integritatea statului este chiar factorul politic care nu a reusit, in trei decenii, sa convinga in mod corespunzator ca suntem pe calea cea buna si ca ne este mult mai bine impreuna decat separati.

Advertisements

De cand am devenit constient de ce inseamna, cu adevarat, o constructie sociala care are grija de membrii ei, statalitatea romana imi produce rusine.

Imi produce rusine pentru ca vad ca nu avem spitale corespunzatoare. Ca vad ca scolile sunt sub standarde, in timp ce noi ne batem cu caramida-n piept, mandri ca suntem romani si ca aia de dincolo sunt niste prosti, cum ei invata abia prin clasa a 12-a ceea ce ai nostri stiu de prin a 9-a. Mandria asta e ca si aia de mergi la curve. Da, poate ai duz bursucul la scorbura, dar ce folos daca a fost doar o ejaculare. Puteai la fel de bine sa stai acasa si sa rezolvi problema manual, economiseai niste bani.

De 1 decembrie iarasi va fi parada militara. Iarasi se vor umple piepturile de romani de mandrie cand vor vedea cum defileaza tancurile, avioanele, tunurile de lupta. Statul isi scoate la inaintare, din nou, structurile de forta, intr-o perpetua aducere aminte ca el e seful aici si ca sa avem grija ce facem, ca imediat ne arde una pe spinare, in stil 10 august 2018.

Anul asta, ca e centenar, mai adaugam inca o caramida la rusinea nationala. Dupa 100 de ani nu am reusit sa unim fizic cele trei tari si, din ce vad in planurile politicienilor, nici nu vom avea sansa in viitorul apropiat. In schimb, insa, am reusit sa poluam capitala – si asa urata – cu inca o constructie hidoasa, mostenire a obsesiilor sovietice ale alesilor nostri si ale membrilor acestei organizatii care, in loc sa se preocupe de sufletele oamenilor si de alinarea suferintelor lor, si-a construit casa mare, de beton armat si caramida Porotherm, de la adapostul careia sa ne scuipe pe toti in cap.

Nu pot participa, cu sufletul impacat, la o astfel de manifestare. Tara in care traim nu trebuie sa faca parada cu puterea armelor, ar trebui sa fie recunoscuta prin bunastarea cetatenilor, prin toleranta, prin deschidere. Ar trebui sa fie invidiata pentru sanatatea si educatia pe care o ofera cetatenilor, temuta prin imposibilitatea de a-i pacali cetatenii fluturand temeri false. Ar trebui sa fie un exemplu de urmat, nu unul de blamat si toate astea pentru ca asta inseamna o constructie sociala corespunzatoare, un stat modern, este starea spre care trebuie sa aspire orice tara din lumea asta.

 

Adrenalina se spune ca iti da ideile cele mai bune. Pe de alta parte, disperarea scoate din putul gandirii cele mai idioate variante la care te poti gandi pentru a rezolva o problema data.

Una din problemele mari ale Romaniei este faptul ca cetatenii pleaca. In laboaratoarele rosii ale puterii s-a identificat cauza (unica dupa ei) pentru care oamenii pleaca din tara asta: salariile mici. Solutia cu care au venit ei este stiuta: au marit salariile pana la un nivel nesustenabil, in speranta ca oamenii vor pune botul la minciuni si vor ramane aici. S-au inselat pentru ca exact aia pe care vor si au nevoie sa ii tina in tara, nu sunt oameni prosti. Da, au acceptat marirea de salarii (ca doar se da) dar, in afara de unii care chiar nu vad dincolo de fluturasul de salariu, au vazut ca asa ceva nu este sustenabil si isi pun lucrurile in bocceluta si pleaca unde vad cu ochii.

Pentru ca problema a doua tine de mediul social si politic in care traim. Oamenii stiu ca nu este sustenabil ceea ce au facut astia si stiu ca va veni decontul (la fel ca in 2010) si ca tot ei vor plati pentru ca, pus in imposibilitatea de a plati salariile si pensiile, statul va face ceea ce, de fapt, orice patron (cum este el fata de bugetari) va face: va taia din salarii, din angajati (numarul lor, nu pe ei), astfel incat sa se incadreze in buget. Momentul ala va fi, din nou, unul de genul “scapa cine poate”. Oamenii vad ca nu se face nimic pentru dezvoltarea tarii, in afara de a se da mite pentru cei care pot ajuta la indeplinirea scopului de a pune justitia cu botul pe labe. E pe principiul dupa noi, potopul, atata timp cat noi am scapat de pedeapsa legii.

Dar, sa nu disperam. Laboratoarele rosii au venit cu alte doua idei geniale.

Prima ii apartine Don Juanului cu par grizonat de la ministerul de finante care cere, nici mai mult, nici mai putin decat limitarea mobilitatii fortei de munca. Zice el ca Europa trebuie sa inteleaga ca nu se poate dezvolta decat daca exista un echilibru si nu poate o zona sa ia totul si sa lase doar ciurucurile altor zone (adica vestul ia tot ce e mai bun din est). De aici pana la orasele inchise ale lui Ceausescu sau trimiterea planificata a fortei de munca acolo unde considera partidul ca este necesar nu mai decat un pas pe care nu as baga mana-n foc ca, daca ar fi cazul, nu l-ar face domnul respectiv. Totul in numele partidului.

A doua idee geniala este a ministresei de la sanatate care pretinde ca medicii rezidenti sa fie obligati a ramane in tara, altfel sa plateasca scolarizarea. Asta e o mica relaxare de la sistemul in care, daca nu acceptai repartitia conform planului partidului, erai obligat sa platesti scolarizarea.

Ceea ce toti domnii astia pusi dracu stie pe ce criterii in pozitiile pe care le ocupa este ca, pentru supravietuirea statului, alaturi de alte domenii absolut necesare, sunt 2 in care statul trebuie sa investeasca si sa o faca bine: sanatatea si educatia.

Sanatatea pentru ca degeaba ai o populatie numeroasa, daca e bolnava si ia mereu zile de concediu medical. Preventia este importanta si aici nu se face nimic, mai ales ca oamenii au tendinta de a nu se duce la medic, de teama de a afla ca e ceva rau cu ei.

Educatia pentru ca degeaba ai populatie numeroasa si sanatoasa, daca toti muncesc pe salariul minim pe economie.

S-a isterizat lumea ca niste unii au indraznit sa ii faca o vizita acasa lui Iordache, dupa gesturile sale obscene – spasmice, zice el – din Parlament, indreptate impotriva opozitiei.

I-au vopsit gardul, i-au lipit ceva afise pe poarta, au desenat cu grafiti (din ala de pom de Craciun, in spiritul sarbatorilor ce vin), au manjit mult, insa fara efecte durabile. Cu un spalator cu presiune se rezolva repede.

Pe tema asta unii s-au suparat ca “asa ceva nu se face”, ca e casa omului, ca e vandalism samd.

Pai, domnii mei isterizati, prin ce activitate s-a facut remarcat posesorul “casutei” respective daca nu prin aplicarea sistematica de lovituri la fundatia casei noastre a tuturor. Legile justitiei, maltratate pentru a servi scopurilor lor, ne subineaza chiar existenta, viitorul, si, in ciuda protestelor de tot felul, interne si externe, ei merg mai departe, cu indaratnicia unui catar.

Asa ca, nu, ceea ce s-a intamplat e chiar putin fata de raul facut.

Problema cea mai mare la filmele romanesti este cea a sonorului. Morometii 2 nu se dezice.

Intr-una din scenele de inceput, familia sade la masa. Niculae soarbe zgomotos din farfurie. Prin minte imi trece gandul trist ca iar e un film cu ciorba. Ala in care personajele stau la masa intr-o bucatarie comunista cu faianta alba, 15 pe 15, vorbesc in timp ce mananca insa zgomotul produs de linguri si de sorbitul zemii este asa de puternic incat nu auzi mai nimic si nu te poti baza nici pe subtitrari – ca in filmele straine cu sonorizare proasta (foarte putine, ce-i drept) si nici pe cititul pe buzele ocupate cu bagatul la mat. Dar nu, aia a fost singura scena cu zama din film. Ce sa faci, tarani saraci, nu aveau zama.

Banuiesc ca, spre deosebire de filmele in care auditoriul este pozitionat favorabil fata de firul intamplarilor, auzind perfect tot ceea ce se discuta, aici s-a dorit a fi doar martori. Din scaunul cinematografului pe fundalul oricarei conversatii se auzea ori fosnetul vantului, ori tipetele din vecini, ori tropaitul cailor. Nu aveai cum sa fii in mijlocul evenimentelor, doar un spectator care se chinuie sa discearna dialogul de ciripitul pasarelelor, tropaitul cailor, scartaitul rotilor de caruta sau murmurul apei. De boala asta nu stiu cum sa scapam.

O data obisnuit cu acest aspect, te poti apleca asupra firului actiunii. Care fir, ca nu prea este? Dupa razboi vin comunistii care fura totul, punctat cu mici scene care ar fi putut incarca emotional filmul, dar punctele culminante lipseau cu desavarsire, afland de ele doar in treacat, sau erau insuficient dezvoltate si deznodamintele mereu se petreceau dincolo de scenele din film, fiind doar mentionate

Fara un fir epic notabil, s-a irosit o ocazie minunata de a prezenta fata urata a comunismului, nu doar cea idealizata a “aveam toti loc de munca, case si bani”, reluata aici in raspunsul primit de Niculae referitor la sursa finantarii scolarizarii: statul. Doar reprimarea violenta a manifestatiilor de ziua regelui, cu distorsionarea faptelor, si confiscarea bunurilor lui Moromete arata adevarata fata comunismului, si, daca prima situatie este oarecum familiara si confuza, imposibil de a fi asociata strict cu comunismul – lucru comun ca unele surse media manipuleaza adevarul, generand fake news, stare de fapt cu care ne-am obisnuit – a doua necesita o cunoastere profunda a importantei pentru taran a animalelor din batatura pentru a cuantifica adevarata dimensiune a tragediei scenei in care primarul comunist ii confisca lui Moromete vaca, caii, caruta.

In final, Moromete moare, sec.

Protipendada mereu isi cauta de sanatate la Paris si Viena. Cei de aici, ramasi la voia sortii, nu au avut de ales decat sa se descurce cum pot. Ierburi, medici slab pregatiti – daca erau si aia – si, in general, asteotau sa treaca. Ei nu iis permiteau sejururi de vindecare in statiunile europene. Era nevoie de bani pe care nu ii aveau.

Nu s-a schimbat prea mult in domeniul asta in ultimul secol, in ciuda statului social pe care am incercat sa il construim in diferite forme. Acum avem acces si la echipamente, putem sa ne scolim medicii, dar nu ne pasa, furam banii pe rupte. Chiar cei din sistem, care sunt primii afectati, in sensul ca nu isi fac treaba corespunzator. Ca atare nu e de mirare, atunci, ca unul din saluturile preponderent folosite este “Sanatate”. Ca-i mai buna decat toate.

Pentru un spatiu homofob, avem destule injuraturi cu tendinta. Futu-te-n cur! Te fut in cur pe ma-ta! Ai zice ca, daca nu ne plac gheii, ne-am feri de asocierea cu ei, dar functioneaza exact pe dos, cu tentatia fructului oprit.

Ambele mentioneaza specific sexul anal si, ambele sunt la fel de ambigue, nefiind clar cui i se adreseaza. Este un el, este o ea? Autorul nu s-a mai deranjat sa specifice acest lucru, lasand la latitudinea auditoriului sa vada ce si cum. De remarcat este faptul ca, in ciuda homofobiei mentionate, aceasta injuratura nu este degradanta decat pentru cel vizat, ducand cu gandul la romanii antici care, in relatiile homosexuale, ii avantajau pe cei care dadeau, nu pe recipienti, care sufereau oprobriul public. Adica homosexuali putem fi, dar sa fim aia activi, nu pasivi. Ceea ce functioneaza doar intr-o societate in care ai membrii de categoria I si de categoria a II-a, pe care poti sa ii futi in cur si de care sa nu iti pese decat in momentele de placere carnala.

Insa, cand ma uit la ce face majoritatea politica acum, bag de seama ca suntem toti, pentru ei, de rang secund. Si cred ca au si poze cu noi!

Sau “Criteriul principal de angajare la stat este capacitatea de a veni cu solutii care sa incurce pe toti, ca sa stie contribuabilul ca noi suntem aici si muncim pentru el, incurcandu-l in fiecare zi pentru ca, daca nu e constient cetateanul de existenta noastra, atunci noi nu mai avem sens asa ca facem rapoarte la rapoarte si cerem stampile pe stampila si semnaturi si contrasemnaturi, numai sa ne aflam in treaba”.

Deja de vreo 2 zile circula informatia conform careia ANAF va pune pe pe tinerii casatoriti sa dea cu subsemnatul privind cheltuielile suportate cu ocazia fericitului eveniment si, care, prin aceasta mixtiune in inceputul vietii impreuna a celor doi, vor (ANAF) sa il faca de cacat. Parca imi si imaginez cum a fost sedinta in care a venit seful de la ANAF, dupa ce si-a primit papara de la guvernul Dragnea Dancila ca nu a adus suficienti bani la buget pentru petrecerea iresponsabila a guvernului. Cu parul ravasit, ochii obositi, hainele mototolite, a pus pe masa necesarul de bani ai tarii pentru veniturile romanilor (adica pensionarii si angajatii statului, ca de privat ii doare drept in cur pe toti). Si le-a spus: baieti, trebuie sa facem asta, ca altfel nu ne mai primim banii de salarii si de papa si de vacanta la greci si de mita la spitale si de mita la colegii nostri, angajati ai statului. Si atunci s-au pus toti pe ganduri, unul se scobea in nas, altul se scarpina in ureche si, in cele din urma, ala care se scarpina in cur – ca doar de unde ar putea veni o astfel de idee decat de acolo – a venit cu ideea minunata de a ii intreba pe tinerii casatoriti de unde au achizitionat serviciile si cat au platit. Ma gandesc – nu afirm nimc, nu dau cu parul – ca individul care a gandit chestia asta e vreun fost securist, obisnuit cu rapoartele de genul asta: unde am fost, cu cine am fost, cat s-a platit, cine a platit, cine ce a zis samd.

Treaba e asa: ca programator, stiu cum e. Am lucrat pe cod vechi de 10-15 ani, e asa de mult de pus la punct, implicatiile sunt enorme asupra functionalitatii codului, asa ca, uneori, presat de timp si de costurile implicate, te uiti si cauti punctul in care poti interveni cel mai eficient pentru a repara rahatul. Nu este cel mai grozav, ideal ar fi sa iei la pila totul si sa faci din tractor, Solenza, dar asta e. Asa vad ca functioneaza si ANAF.

INSA.

ANAF nu trebuie sa lucreze ca un programator. ANAF are obligatia sa fie eficient, fara ca noi sa stim de el. El trebuie sa fie organizatia aia care ii incurca doar pe aia de nu isi platesc taxele. Altfel, relatia cu ANAF-ul trebuie sa fie asa: o data pe an, o scrisoare frumusica, politicoasa, in care ti se spune ca ai de plata atat pana la data de. Dar asta numai daca AI de plata si daca, pana la trimiterea foii, nu ai platit deja. Asta ce inseamna? Ca daca scrisoarea e trimisa marti seara la 20, sa se ia in calcul toate platile facute pana marti seara la 19:59:59.9999.

Daca ne incurca zilele, daca trebuie sa dai declaratii, atunci cineva, acolo, la ANAF, nu face treaba buna. Parerea mea este ca aproape toti nu fac treaba buna, dar poate sunt doar eu mai pretentios si spun asta pe propria mea piele pentru ca, din o interactiune cu ANAF-ul, am 100% amintiri neplacute. Si nu aveam de platit decat 7 lei la trezorerie…

Asadar, ce anafura ma-sii de ANAF cauta sa ii intrebe pe miri unde si-au cheltuit banii si daca au primit ei bon fiscal? ANAF-ul are pretentia ca eu sa pastrez toate bonurile fiscale, ever? Pai le primesc si le bag in buzunar si apoi le arunc la un loc cu alte zeci de kilograme de reciclabile pe care le producem, inutil, anual. Asadar nici nu as putea sa dovedesc si nici nu mi-as aduce aminte de unde si cand am primit un bon.

Nu. ANAF-ul trebuie sa isi bage mintile-n cap si sa se mai scarpine o data in cur si sa aplice solutiile corecte.

Casele de marcat conectate la ANAF sunt intarziate pentru ca, nu?, onor ANAF-ul nu si-a pus la punct infrastructura. Nu ca nu ar fi stiut, dar, de ce sa ne chinuim sa facem la vreme cand mai putem sa o duce o periaoda, asa, intre 2 luntri.

ANAF-ul sa ii verifice pe aia de sunt suspecti de neplata taxelor, nu sa ma ia pe mine la intrebari daca am platit si cat si cum.

Studiu de caz. Anuntpe FB despre un loc de munca in Germania. Detalii minime, unde, ce. Pentru mai multe detalii doritorii sunt rugati sa sune la un numar de telefon unde vor fi intampinati in limba romana (scrie in anunt).

Apar doua comentarii, scurte, identice: “detalii”.

Tara analfabetilor functionali atata a putut produce. Indivizi care nu sunt capabili a urmari niste instructiuni simple.

Pot martusiri sa nu m-a preocupat niciodata soarta LGBT. Adica, treaba fiecaruia ce si cu cine si unde. Din punctul de vedere al speciei, sunt o pierdere. Specia vrea sa supravietuiasca si are nevoie de fiecare membru al ei capabil de a se reproduce, sa o faca. Ei reprezinta material genetic pierdut (desi unii gasesc solutii de a crea urmasi!). Pe de alta parte, tinand cont de succesul nostru ca specie, succes care este pe cale sa ne ucida, poate fi raspunsul speciei la pericolul in care se afla. Facandu-i pe cei de acelasi sex sa se iubeasca, reduce populatia reproducatoare, care incarca si mai mult nota de plata a planetei.

Sa ne fie clar. Referendumul nu e pentru dreptul lor de a se casatori. Nici pentru a ne proteja copii de pericolul de a fi adoptati cu forta de un cuplu gay si, eventual, pervertit prin abuz la caile lor. Nu exista acest pericol. Un parinte gay (casatorit sau nu cu alt gay) pentru copilul lui de acelasi sex este acelasi pericol ca si un parinte heterosexual pentru copilul de sex opus. Pentru ca anormala este o diferenta de zeci de ani intre parteneri, deoarece instinctul de parinte ne schimba sentimentele fata de cei mai tineri decat noi.

Referendumul este pentru a satisface dorinta unora de a pune pumnul in gura celorlalti. Unii vor stabili ce este normal si ce nu. Imbarbatati de reusita probabila si foarte posibila, vor continua apoi cu altele. Primul vizat: avortul. Din nou, nu sustin avortul, consider ca este o varianta respingatoare de contraceptie – ca unele asa vad lucrurile – insa vad utilitatea lui. Discutam de avort terapeutic al carui rol este de a pune capat chinurilor unei familii cand produsul de conceptie nu e viabil. Cred ca suferinta parintilor este mult mai mare sa li se nasca urmasul si sa il vada chinuindu-se, sa il vada si murind, decat sa mearga pe calea avortului. Si da, discutam de avort si ca ultima masura pe care o tanara care s-a luat prea mult dupa hormoni o poate lua pentru a nu-si distruge viitorul. Da, e regretabil, dar e si foarte usor de evitat prin educatie sexuala.

Ce va fi dupa aceea? Alegeti. Un pamflet pe FB zicea de ochelaristi, ca nu e natural sa ai ochelari. Ca nu ne nastem cu ochelari. Il putem contrazice? Nu. Vaccinul? Complet artificial. Marko Bela zice, intr-o postare pe FB, ca poate urmatorul pas este reprezentat de scolile maghiare. Putem afirma cu siguranta ca nu? Nu putem.

Orice libertate de acum, pe care o luam de-a gata, poate fi in viitorul apropiat pusa in pericol pentru ca o mana de bigoti, care nu inteleg si se tem de progres, vor sa nu schimbam nimic.

Asa ca daca sustin casatoria gay, o fac pentru mine si pentru libertatea copiilor mei de a isi trai viata cum considera ei, in limitele bunului simt, nu in limitele impuse de unii care nu pricep nimic in jurul lor si care vor ca toti sa fim plati, pe-o forma.

Am venit in magazin cu temele facute. Cautasem inainte pe internet produsul si doar nevoia de a-l avea AZI m-a adus la magazin.

“Buna ziua, ma intereseaza aparatul asta […]” Incep eu discutia cu doamna de pe raion. In 30 de secunde am aflat ca produsul nu este pe stoc – se poate aduce pe comanda in X zile – dar ca imi recomanda produsul celalalt, similar, dar cu niste functionalitati in plus si, evident, putin mai scump. M-am lasat convins, am luat aparatul si am pornit spre case. Gasesc una goala, ma intampina o domnisoara semi-adormita (o fi fost in club seara trecuta), scaneaza produsul, platesc – contactless, ca bancile au gasit solutia pentru a plati mai repede – bag pinul si dau sa plec. Imi aduc aminte de garantie si emit ipoteza ca e pe baza bonului. Domnisoara spune: “Ah, trebuie sa mergeti pe raion, la colegul care v-a dat podusul.”

Hmm, imi zic. Bine. Asta e. Merg.

Ma duc pe raion, gasesc doamna, dar nu ea imi face garantia. Pornim sa gasim un coleg care e responsabil de garantii. Il gasim, e ocupat cu alt client, ii arata niste saci de aspirator. Astept 2 minute. Deja mi se face cald, transpir din abundenta sub luminile nenorocite din magazinele astora.

Tipul se elibereaza, ma ia in primire. Se uita pe bonul care confirma ca am platit. Se cauta de cutter, il gaseste pe sub noste foi, se munceste putin sa taie ambalajul pentru a ajunge la certificatul de garantie. Il gaseste, se duce la calculator, bate ceva in tastatura, copiaza ceva de pe ecran pe certificat si apoi se intoarce catre mine. Imi cere semnatura intr-un colt, impacheteaza – oarecum – la loc produsul si mi-l da in mana. Multumesc si dau sa plec, isi aduce aminte de ceva: “Trebuie sa mergeti la casa sa va stampileze aici” si imi arata coltul stanga-jos al foii.

Deja situatia e de banc. Ala cu militieni, in care unul stie sa citeasca, altul sa scrie si cainele pazeste marii invatati. Se pare ca e suficienta incredere in personalul de la case sa le dea pe mana incasarile, dar nu suficient de mult incat sa le dea si cutterul pe maini. In acelasi timp, cei de pe raion, in grija carora se afla produsele, nu pot fi incarcati cu responsabilitatea de a purta o stampila dupa ei – care oricum nu mai este legal necesara.

In final am masurat vreo 30 de secunde sa ma decid asupra aparatului – hai 1 minut – si vreo 10 minute sa fac formalitatile. Ceea ce consider o aberatie crunta.

Timpul costa. In ofensiva online-ului, offline-ul are o singura arma la dispozitie: timpul pe care si-l petrece omul in magazin sa fie de calitate, nu cantitate. Asta inseamna ca potentialul client sa fie intampinat de vanzatori competenti, care stiu produsele pe care le au la vanzare si sa stie a oferi si alternative viabile. Adica asa cum am nimerit eu. Apoi vine partea a doua. Dupa respectiva discutie, orice secunda petrecuta in plus in magazin este inutila si enervant de irosita daca nu mi se trezeste si retine interesul pentru ceva. Aici intra perfect situatia mea: cele 10 minute ulterioare au fost irosite pentru ca persoana de la casa nu are atributii legate de completarea garantiilor, pentru ca persoana care are atributii cu garantii se ocupa si cu alte chestii si pentru ca, in final, trebuie sa mai pui si o stampila pe nenorocitul de certificat de garantie. Asta este timp irosit pentru mine si pentru angajatii lor. Bineinteles, cred ca publicul inca nu este suficient de educat pentru a intelege/ fi afectat de adevarata dimensiune a problemei si cei care activeaza in offline-ul mare nu iau in calcul timpii astia si potentialul efect de respingere a clientilor pentru ca au de unde alege.

TLDR: birocratia trebuie redusa.