Despre noul sport national al romanilor, mersul pe contrasens pe autostrada, parerile sunt, in general, ca vinovati sunt administratorii drumurilor, care nu au semnalizat corespunzator intrarile si iesirile de pe autostrada.

In tara in care statul te lasa sa mori cu zile pentru ca la 112 raspund niste incompetenti si unde chinurile facerii autostrazilor ar fi ucis pana acum miliarde de femei, concluzia nici nu pare a fi fortata, ba chiar, pe principiul explicatiei cele mai simple, este o probabilitate tot mai mare sa fie cea corecta.

Dar…

Incalcatul legii este un alt sport national la romani si nici cei care ar trebui sa o aplice nu sunt seriosi.

Acum ceva vreme ma aflam parcat prost… Pe trotuar. Cand m-am urcat in masina, a venit spre mine in fuga politistul local. Si-a cerut scuze fata de mine, dar trebuie neaparat sa imi dea amenda pentru parcare proasta. Abia atunci mi-am dat seama unde eram parcat si nu pt ca sunt prost nu am vazut trotuarul, ci pentru ca, in momentul parcarii, acolo era o mare balta. Intre timp ploaia se oprise si apa se scursese, ramanand in urma prostovanul parcat. Individul a continuat sa imi explice cum el ar fi trecut cu vederea, dar seful se uita pe camere si l-ar fi luat la intrebari etc. Deci legea se aplica doar cand se uita seful. Daca seful e miserupist atunci nu se mai aplica legea. Merge la mica intelegere si, cand e asa, evident ca totul merge prost.

Revenind la autostrazi si mersul pe contrasens, concluzia initiala, oricat de la indemana ar parea, este falsa. Nu de indicatoare bune ducem lipsa ci soferii nostri sunt prosti. Extraordinar de prosti.

Google a facut un lucru foarte destept cu street view. Poti sa vezi inainte de a ajunge intr-un loc exact cum arata destinatia (cu intarzierile de rigoare, asta e), dar iti poti face o idee despre cum arata situatia. Am verificat mai multe racorduri la autostrada din cele blamate a fi vinovate pentru “neintelegerea” din trafic si mie nu mi se pare nimic gresit acolo. Daca vreunul vede altfel, accept provocarea (dar sa retinem, o problema sistemica inseamna o generalizare a ei, nu doar cateva cazuri). Acum, drept e ca eu am alta viziune, mai stiu si ceva geografie. Cand citeam cartile lui Jules Verne, aveam deschis langa mine atlasul lumii si urmaream personajele in calatoriile lor.

Ajungem acum la, de fapt adevarata problema a soferilor. Elevii romani pleaca si au plecat de vreo 80 de ani din scoala cu prostii invatate la geografie. Se pune(a) prea mult cent e latura cpnomica geografiei umane i mult prea putin pe cea fizica. In loc sa fie instruirea individului pentru a se orienta in spatiu, sa stie a citeasca o harta samd, ora de geografie a fost o limba data maretului partid conducator prin insiruirea insipida a relizarilor economice. Ce beneficiu avem de pe urma faptului ca stiam, la momentul respectiv, ce industrii aveam in tara? Stiam in clasa a V-a toate capitalele lumii. Ce folos, acum? Capitalele se schimba, granitele sunt volatile, fabricile se inchid sau se reconvertesc. Probabilitatea ca un oras sa dispara in timpul vietii mele este infima fata de schimbarile mentionate mai sus.

Bunica mea si-a dus existenta intr-un spatiu restrans, delimitat de micile orasele vecine cu satul de bastina. O calatorie la 100 km era o chestie majora. Intrebata fiind, isi avea reperele doar fata de localitatile vecine. Directia spre un oras mare era marcata de primul sat vecin. Samd.

Acum oamenii astia, care habar nu au unde este Clujul, Timisoara, Sibiul, sunt pusi sa intre pe o autostrada unde reperele sunt in legatura cu orasele astea mari. Dar ei cauta satul urmator si stiu ca ala e la stanga fata de pozitia lor, deci merg la stanga. De unde sa stie ei ca, pentru a merge la stanga pe autostrada, de pe un drum perpendicular cu ea (cazul tuturor descarcarilor de pe autostrada), trebuie sa nu te duci la stanga? Ca doar e logic, stanga tine cu stanga, nu?

Asadar se impune o revizuire a concluziei anterioare: nu sunt prosti, sunt groaznic de neinstruiti. Daca ar fi instruiti, ar urmari orasele mari si ar sti pe unde trebuie mers. Nu ar functiona pe baza reperelor locale, ci pe alea mari.

Un exemplu contemporan al modului in care bataia de joc la adresa educatiei se manifesta ingrozitor peste decenii.

Macar de-ar fi cineva sa invete…

Advertisements

Discursul demagogilor, cand raman fara cuvinte de spus, ajunge mereu la mentiunea cum generatiile urmatoare nu ar trebui sa plateasca greselile noastre. Un sef ALDE, proaspat deconactat de la ciolanul guvernarii, tine sa ne spuna cum PSD a luat masuri gresite, ca el stia, ca va fi nevoie de masuri de ajustare a economiei.

Care greseli? Eu nu ma simt cu nimic a fi gresit. Nu am fost partas la guvernarea PSD-ALDE, nu i-am sustinut, mereu am zis ca sunt o optiune proasta.

Asta ar trebui sa fie suficient ca sa fiu ocolit de orice masuri de redresare a economiei pe care un guvern va trebui sa le ia in viitorul apropiat.

Adica, sa ne fie clar: nu am beneficiat de pe urma maririlor de salarii din sistemul de stat. Eficienta aparatului administrativ nu a crescut, spitalele, in ciuda maririlor de salarii, sunt tot la fel, politia are esec dupa esec, autostrazi nu sunt, caile ferate sunt distruse.

Nu am participat la acest razboi economic dus de guvern impotriva tarii pe care trebuia sa o pastoreasca, asa ca de ce as supprta masurile de ajustare.

Ar trebui responsabilizata si populatia mai eficient pentru a alege bine. Traim in societate, dar populismul ii ajuta doar pe unii, afectandu-i in mod negativ pe ceilalti.

Asa ca sa ma lasati in pace cand vine vorba de ajustari economice. Discutati cu aia care i-au votat si sustinut.

Zilele trecute ziarele titrau despre amenzile care ne vor arde buzunarele in viitor daca vom fi prinsi cu dispozitive mobile de filmat, receptionat text, audio sau video.

Legea se doreste ca o reactie a autoritatilor la valul recent de accidente provocate de neatentia la volan, neatentie cauzata de preocuparea soferilor de a citi, scrie texte sau a viziona sau posta live pe FB.

Toate bune si frumoase, insa noi aveam si o lege care interzicea folosirea telefonului mobil la volan, de pe vremea cand telefoanele erau strict pentru a suna si, eventual, a trimite un sms.

Asta nu ii impiedica pe cetatenii tarii asteia sa stea cu telefonul lipit de ureche (un hands free este 50 de lei, futu-i!), sa buteneze pe fb, sa trimita sms. Zilnic vad in jurul meu soferi (barbati, femei, dar parca femeile mai multe) tinand telefonul la ureche sau, cand trebuie schimbate vitezele, cu capul stramb, fixand intre umar si ureche telefonul.

Am trecut inclusiv pe langa echipaje de politie in care soferul o ardea vesel la telefon fara ca al lui coleg sa ii atraga atentia.

Ca intotdeauna, legile se dau, ca sa bifam cate o chestie, dar se opreste totul la implementare, pentru ca nu e in firea noastra sa respectam legile. O fi ceva in aer, nu stiu.

In spatele meu un barbat poarta o discutie cu volum ridicat cu persoana de la celalalt capat. Este vorba de niste acte, planuri, autorizatii pe care o anumita autoritate a statului trebuie sa le emita. Inteleg ca el este furnizorul si la capatul celalalt este clientul care se plange de intarzieri.

Cel din spatele meu afirma ca actele s-au depus acum careva saptamani dar ei – angajatii statului – trag de timp, in maximul zilelor pe care il permite legea. Incheie justificativ: “dar la stat sunt toti incompetentii angajati.”

Prapastia dintre stat si cetatenii lui se adanceste cu fiecare individ care, ajuns la un ghiseu al statului, da peste functionari inlemniti in birocratie si proceduri inventate de unul care nu avea alta grija decat sa isi justifice prezenta pe statul de plata.

Cu fiecare foaie pe care trebuie sa o aducem, copie dupa un act pe care statul il are, pe undeva, dar habar nu are pe unde, prapastia se largeste.

O zi buna este aia in care uiti de statul roman si poti sa iti duci existenta fara sa interactionezi cu el.

Ce e mai trist e ca toti stim asta, cetateni angajati sa stat sau nu. Cei din urma nu au energia sa se lupte cu morile de vant, primilor nu le pasa.

Recent a trebuit sa ma duc la un ghiseu din asta. Am verificat pe internet, am stabilit ce acte trebuie, am printat completat, semnat si m-am infiintat la ghiseu, doar ca sa aflu ca munca mea a fost inutila pentru ca informatia de pe site-ul institutiei nu corespundea cu procedurile.

I-am zis doamnei de acolo ca ar trebui sa anunte mai departe si raspunsul ei a fost ca ea nu face, ca nu stie, nu e treaba ei (departamentul de pr sau informatica al institutiei e ceva ce nimeni nu stie unde e) si ca sa fac eu o scrisoare catre .. dracu stie cine.

A trecut o saptamana si nu am facut nimic.

Eu nu am nervi sa ma lupt cu morile de vant, doamnei nu ii pasa…

Despre plante se spune ca se anunta intre ele cand pericolul e prin jur. Animalele comunica si isi transmit date despre mediu: ca e bine, ca e rau. Experienta unora este ghid pentru cei din urma.

Populatia umana a scapat de sub control. Nu am zice asta, ascultand discursurile politicienilor despre cum populatia imbatraneste si scade de la an la an, dar sa nu uitam ca ei vorbesc din punctul de vedere al statului pe care il reprezinta, statul responsabil de politici sociale si de bunastarea cetatenilor sai.

Din punctul de vedere al speciei, numarul nostru este un succes. Un succes asa de grozav, incat devine propria noastra pieire.

Printre oponentii homosexualitatii circula o idee conform careia “se ia”. Homosexualitatea nu ar fi decat un virus, un comportament care se poate mima si se duplica in cel care vede. Urmarind explozia de variatii a orientarilor sexuale in vest, asta e prima si cea mai simpla concluzie – si stim ca oamenilor le plac concluziile rapide, cele care nu necesita efort de gandire marit, pentru a se ocupa, cu aceeasi memorie de pestisor auriu, de urmatoarea mare problema a umanitatii.

Dar.

Cu o specie in pericol de a colapsa sub propriul succes, genele ne imping spre a gasi o solutie. Reprimarea instinctului sexual nu este o solutie pentru ca specia are nevoie de reducere a numarului de indivizi, nu sterilizarea ei, plus e identificata ca fiind o nevoie de baza, asa ca redirectionarea lui acolo unde nu mai poate face rau (adica sa produca urmasi) pare a fi alegerea logica.

Este greu ca, dupa 40 de ani de istoriografie comunista, sa mai discernem, la nivel de cetatean de rand, ce este adevarat si ce este fals in istoria noastra. Inca de mici tin minte ca am fost invatati despre maretia romanilor din Evul Mediu, cum se luptau ei pentru independenta Tarilor Romane, despre cum le dadeam turcilor in cap cu ghioaga si ii nenoroceam de fiecare data cand se aventurau pe aici. Aveam trei carti din care citeam mereu ispravile de vitejie atat ale unor voievozi cat si ale unor oameni de rand care, prin munca, pricepere in lupta si un acut simt al dreptatii, s-au ridicat pana la cele mai inalte niveluri ale administratiei.

Citeam cum marele Mihai Viteazul era intampinat cu paine si sare, dupa cum, peste secole, va fi Ceausescu, la intrarea in Alba Iulia, calare pe un cal alb, proaspat venit din batalia din care iesise victorios, evident. Nici Stefan cel Mare nu era lasat la o parte, mereu victorios din batalii fara sorti de izbanda, totul datorita patriotismului exemplar al lui si al ostenilor sai.

Romantizarea istoriei strica. Oamenii, nemultumiti de prezent, isi cauta alinare in momentele placute ale trecutului. Cand acestea, la nivel individual, lipsesc, se uita la trecutul comun. Singurul pe care il stiu este cel indoctrinat in ei si vor alege reperele trecutului pentru a cauta alinare sufleteasca si, in cazuri extreme, pentru a le ghida viata.

Manifestarile xenofobe sunt mai degraba expresia propriei esuari in viata decat un rau pe care strainul ti l-ar face. Este moartea caprei vecinului, dar pe criterii nationaliste. Ce nu e roman verde, nu are decat sa piara, apoi, intre noi, noi de noi, vedem ce si cum cu caprele alea. Este usor sa urasti pe oricine atunci cand nu l-ai vazut la fata, nu il stii, nu il cunosti, nu ai impartit cu el spatiul in care traiesti. Reducand individul la o serie de trasaturi negative sau inexplicabile, este foarte usor sa ii tragi un glont in cap.

Constiinta nationala este, istoric vorbind, de origine recenta. Pana la 1848 nimeni nu isi punea problema de roman, maghiar, turc. Neamt era numit un individ care venea din apus si el era purtatorul de haine nemtesti. Putea fi el si francez, tot neamt i se spunea. Nu e ca si cum, de exemplu, nu am fi avut suficiente motive si pana atunci sa ne dam in cap unul altuia. Razboaiele religioase franceze, intre catolici si protestanti, precum si razboiul de 30 de ani, tot cu origini religioase, ne-au dat suficiente ocazii de a varsa sange. Mai inainte cruciadele au imbibat pamantul cu sange care, culmea, era tot rosu, fie el de musulman eretic sau de crestin drept.

Cu trecerea vremurilor inversunarea religioasa s-a inmuiat, oamenii au inceput sa se accepte mai usor intre ei – cu mici exceptii – asa ca, evident, trebuia sa gasim o scuza noua pentru a ne casapi intre noi. Ulterior, sub conducerea potrivita, xenofobia a fost ridicata la nivel de religie de stat, unde ramane si acum, in ciuda eforturilor laudabile si atat de necesare de a ne deschide ochii.

Ar trebui sa ii deschidem, dracului, o data.

O toaleta publica, clasica. Intr-o parte 6 cabine, in cealalta 10 pisoare.

Lumea stand-up comedy a exploatat destul de mult disconfortul barbatilor cand folosesc pisoarul. Cum cauta pe cel mai izolat, cu sanse minime de a intaractiona cu altii, asta daca, bineinteles, cabinele sunt ocupate toate.

De regula si aia din cabine tot pentru pisu se duc acolo. Sa fim seriosi, daca ai cat de cat speranta ca te poti tine pana acasa, o faci, chiar daca incepi sa pricepi dansul irlandez in timpul asta, dar de nr 2 nu prea scapi decat in mediul tau.

Nu ne place sa vedem echipamentul celorlalti. Poate pudici, poate ca nu vrem sa acceptam faptul ca “aia” de se mira de cat de mica e are dreptate, cine stie. Fiecare stie obsesiile lui.

Cu cateva zeci de dolari, bazandu-se pe o mostra de saliva recoltata din gura, cateva firme iti ofera posibilitatea aflarii originilor.

Calculul nu este orientat pe natiuni, cum ar vrea unii poate, si nici nu are cum, natiunea fiind o constructie artificiala. Etniile s-au amestecat mereu intre ele, fie din motive de placere, fie din cauza abuzurilor sexuale raspandite in perioade tulburi.

Ca atare, cand discutam despre etnicitate, cea scandinava acopera in mare teritoriul Norvegiei, Suediei, Danemarcei si, partial, al Finlandei.

Cea italica se intinde si asupra unor parti din tarile apropiate (Grecia, Austria, Elvetia, Franta, Germania etc)

Samd.

Venind dintr-un spatiu aflat la intersectia civilizatiilor, dar tinand cont si de conservatorismul vremurilor, nu ma mira in mod deosebit rezultatele, cu exceptia unuia.

Dar sa o luam cu inceputul.

Sunt European in proportie de 97.6 procente.

92.5% apartin spatiului Europei de est, un spatiu larg, acoperind teritoriul din estul Germaniei pana in Ucraina, pe vest-est, si din Estonia pana in Grecia, pe axa nord-sud. Subcategorii etnice: balcanic (ce surpriza!) 75.4%, baltic, 10.6% si 6.5% est european.

2.7% apartin spatiului nord european. Scandinav. Inaltimea corespunde, oarecum, dar parul nu e blond.

Asta probabil ori din cauza celor 2.4 procente de italian ori, mai degraba, celor 2.4 procente care vin din estul mijlociul.

Un creator de moda a murit intr-un accident de masina.

Vina lui, conform romanilor: ca era gay. Daca nu era, probabil ca Isus, proaspat inviat, ii directiona masina astfel incat sa nu dea in pom.

Dopul nou al sticlelor de apa Dorna cica face victime printre utilizatorii care se taie la degete, punand sub semnul intrebarii adaptabilitatea speciei umane care, cica, ne-ar fi adus pana aici. Totul pana la dop, se pare.

Tornada din Calarasi a lasat victime pagube si curiosi. Dar nu, incalzirea globala nu este realitate, tornada a fost cauzata de strainii rai care nu vor ca Romania sa mai aiba productii la hectar de soia porumb sau alte alea.

Nu l-am ales eu, ci el pe mine. Era un puiut de doar cateva saptamani, intre fratii lui, si a venit la mine, agatandu-se cu dintii de sireturile mele, tragand de zor. Ne-am tras de sireturi de mici.

Vreo doua saptamani mai tarziu, intarcat, a venit acasa. Acasa, adica in satul bunicilor, unde imi petreceam vacantele.

Un bot de carne care se rostogolea prin curte. Noaptea, lipsit de prezenta mamei si fratiorilor, incepea sa planga. Culcusul lui, o cutie de lemn cu captuseala moale, nu compensa. Vreo saptamana am petrecut noptile cu el. In prima noapte m-am pus langa cutia lui si, cu mana pe el, l-am ajutat sa se linisteasca si sa doarma. A doua la fel. In a treia, nu am mai putut de somn, asa ca l-am strecurat in patul meu.

Planul meu includea sa ii fac o cusca. O saptamana am taiat, bocanit, ca sa ii construiesc o casuta cu podea dubla in care sa nu ii fie frig iarna. Venea si imi fura cuiele, uneltele, trebuia sa fiu mereu cu ochii pe el. Pana sa termin eu munca, isi gasise locul preferat in curte. Nu a folosit-o niciodata si a ajuns dezmembrata, panouri pentru bancul de lucru. Vara dormea direct pe betonul din curte, cald de peste zi, racoros dimineata, iarna isi gasise loc in podul cu fan de unde dimineata cobora mirosind a paie.

Placerea deosebita era sa vina in patul meu dimineata. Cand prindea usa deschisa, se strecura si fugea direct in pat, sarind langa mine si cuibarindu-se in bratele mele.

I s-au schimbat dintii. Am trait un soc mare cand, tragand de ciorapii mei, un incisiv a ramas prins in tesatura. Pana a iesit cel final, a umblat stirb.

Ii placea libertatea si, de dupa poarta, nu o putea primi decat scotandu-si coada pe sub usa. Dracii de copii veneau, il trageau de coada si fugeau razand. Dupa aia se intrebau de ce ii fugareste mereu cand ii vede afara. Cand prindea poarta deschisa, disparea prin sat.

Cainii de regula incep sa latre brusc. El nu, intai parca bolborosea ceva, sunetele de adunau si ieseau rostogolindu-se din gatul lui, capatand intensitate in timp. Lumea il stia si copii se fereau de el. Intr-o zi am gasit tori copiii de pe strada catarati, care pe unde apucase. Unul dintre ei mi s-a plans ca a venit “Lucky tot nervos” si de aia s-au urcat pe unde au putut.

Ce e drept, cand era nervos, nu mai tinea cont de nimic. O data, luandu-se la harta cu alt caine de pe strada, m-am gandit eu sa sar intre ei sa ii despart. Am sfarsit muscat, dar de al meu. O zi a stat vinovat, apoi i-a trecut.

Pe vecina de peste drum, simtind-o mai tematoare, o stresa mereu. Cand a murit bunicul meu si femeia a venit sa ajute, cum e la sat, cum a intrat in curte, a intampinat-o cu latraturi. A sarit la piciorul ei, a prins-o usurel, fara sa muste, doar a zgariat, dar ce a mai contat… De frica, omul a cedat si a lesinat. In loc sa ne ocupam de cel mort am umblat pe la spital sa avem grija de cel viu. Vii cu vii…

Auzea zgomotul masinii de la distanta si intra intr-o stare de agitatie pana cand ajungeam in fata portii. Daca era afara ne fugea in cale. Asta aproape i-a fost fatal cand a fugit in calea altei masini care l-a luat in plin.

Singurul veterinar din zona era un batran pensionar, aproape orb, la care ne-am dus cu cainele sa ii coase blana, la propriu. Avea si un picior rupt dar, fara radiografie, nu avea ce sa ii faca. Eventual, a zis, sa mergem la spitalul de oameni si sa ii rugam sa ne faca o radiografie cainelui. Nu s-a putut. Nici sa il coase nu a putut omul, ca nu il mai ajutau degetele. Asa ca am facut-o eu, sub indrumarea lui. Carnea de caine are mirosul celei de miel.

A ramas cu handicap la picior. In prima faza s-a lipit osul insa, nefiind finalizata treaba, s-a rupt la loc atunci cand a sarit pe geam, de la etajul 1, sa fuga pe afara.

Nu s-a mai lipit la loc. De atunci, cand fugea, o facea in trei picioare. Piciorul bolnav ii flutura pe langa el, vazut de departe era o imagine de cosmar. Parca fugeau mai multi, nu doar unul. Cand mergea, calca pe el, pe post de carjaa.

Intr-o iarna a cazut bolnav. Am ajuns cu el la un cabinet veterinar cu diagnostic de invaginatie intestinala si posibil pancreatita. Daca il operam, are o sansa, dar dupa aceea, din cauza pancreatitei, trebuia regim drastic.

Avea 9 ani cand l-am lasat seara in cabinet, intr-o cusca de caine. Se uita lung, “nu ma lasa aici, ia-ma acasa”.

A doua zi operatia a reusit, dar pacientul nu s-a mai trezit. Era unul din riscurile varstei.

L-am primit inapoi intr-un sac, noaptea. Noaptea, ca hotii. Dupa vreo doua ore in care nu am putut dormi, am plecat spre casa. Drumul l-am facut cu lacrimi in ochi. 200 de km de lacrimi. N-am mers acasa, am oprit direct la matusa mea, pe la vreo 5 dimineata, am luat lopata si l-am ingropat intr-o gradina, la umbra unui copacel. Acolo unde ii placea sa sape dupa soareci.

Dimineata, ajuns acasa, i-am dat vestea bunicii mele. L-a plans ca pe un om.

Vecinul, auzind larma, a iesit sa vada ce este. Afland cauza, a verbalizat atitudinea satului romanesc fata de caini: “da-l dracu’!”. Ca asa e la sat, daca traieste, bine, daca nu, mai sunt altii.